Postat de: oazadeliniste | 17/02/2010

Alo,centrala?

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din  cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn  lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna  intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar  ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu  el. Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era „Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in  plus, ora exacta..
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.
Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. „Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: „Centrala.”.
„Mi-am ranit degetul…” – m-am  smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
„Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.
„Nu este nimeni acasa in afara de mine…”- am bolborosit.
„Iti curge sange?” – m-a intrebat  vocea..
„Nu,” – i-am raspuns. „M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau…”
„Poti sa deschizi racitorul?” –  m-a intrebat ea.
I-am spus ca pot.
„Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si  tine-o lipita de degetel,” –  spuse vocea.
Dupa aceea am inceput sa chem „Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . M-a ajutat si la  matematica..  Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.  Am chemat „Alo Centrala” si i-am spus vestea asta  trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, „De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o  gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?”
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus  incet, ” Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta.”
Alta data la telefon, „Alo, Centrala!”
„Centrala.” – mi-a raspuns vocea cunoscuta.
„Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o.
Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am  mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea…
„Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni. .. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la  timpul acela. Am  apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel  ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la  telefon cu sora mea, care locuia aici de o  vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul  nostru de bastina si am spus:”Alo Centrala!”
Miraculos, am auzit  aceiasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. „Centrala.”
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand:  „Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns,  „Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum.”
Am ras, „Deci tu esti, intr-adevar, ” – i-am spus.
„Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru  mine la vremea aceea.”
„Iar eu ma-ntreb,” – zise ea,  „daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru  mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
„Cu placere,” – mi-a spus ea.
„Intreaba de Sally.”
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la „Informatii” .
Am intrebat de Sally.
„Santeti un prieten?” – m-a intrebat.
„Da, un foarte vechi prieten…   Wayne . …”
„Imi pare rau sa-ti spun asta,” – mi-a  spus ea.
„Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ultimii ani,  pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in  urma.”
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus: „Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?”
„Da.” – i-am raspuns.
„Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru  d-ta… L-a  scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”
Mesajul ei era, „Spune-i ca sant si alte lumi in care  se poate canta. El va sti la ce ma refer.”
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se  referea Sally.
Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.
A cui viata ai atins-o  astazi?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: